search
top
Currently Browsing: Amprente

Tartă din dovleac, glazurată cu ciocolată

Fratele mi-a dat doi dovleci de un soi cultivat mai rar prin părțile noastre. Cu un gust îmbătător și o aromă amețitoare. Dintr-un dovleac am pregătit sufleu, cel de-al doilea l-am sacrificat pentru o tartă. Azi vă zic cum am preparat tarta. Despre sufleu, altă dată.   Ingrediente pentru tartă: 500 g de dovleac galben, „pentru plăcinte”; 3 ouă; 100 g de ulei vegetal; 300 g făină cernută; 200 g zahăr; 1 linguriță de praf de copt. Dovleacul curățat de coajă și tăiat cubulețe nu chiar mari îl trecem prin mașina de tocat, după care adăugăm gălbenușurile și uleiul și amestecăm bine-bine. Dacă folosiți blenderul, puneți din start toate aceste ingrediente în cana blenderului. Cernem făina, adăugăm zahărul și praful de copt. Turnăm deasupra amestecul de dovleac și ulei, omogenizăm, după care adăugăm albușul bătut până la spumă pufoasă, amestecăm iar până la omogenizare și turnăm în tavă rezultatul obținut. Punem la cuptorul încins până la 180 de grade pentru vreo 50-60 de minute. Vom folosi o scobitoare pentru a ne asigura că nu scoatem din cuptor tarta crudă. Când tarta este gata, o punem să se răcorească un pic. Între timp, vom pregăti glazura de ciocolată. Pentru glazură: Zahăr – 4 linguri cu vârf; Cacao – 4 linguri cu vârf; Lapte – jumătate de pahar; Unt – 50 g. Amestecăm toate ingredientele într-un castron și omogenizăm la foc mic. Lăsăm să fiarbă un minut, luăm castronul de pe foc și îl lăsăm să se răcească și el puțin. Turnăm glazura peste tartă și ne înarmăm cu puțină răbdare, până înțepenește glazura. Dacă sunteți nerăbdători, ca mine, riscați să aveți niște poze nu ca la carte – glazura va plânge peste marginea prăjiturii, știrbind din acuratețea imaginii. :) Ceaiul e gata? Poftă mare să... read more

Alegeri locale 2015

O spun clar, cu voce răspicată: dacă PL nu-l pensionează pe Mihai Ghimpu, care își bate joc de ideea liberală, dar și de noi, simpatizanții acestui partid, este pentru ultima dată, când le dau votul. Nene Mihai Ghimpu, lasă tinerii să ducă mai departe drapelul... read more

Peștișorii

Mă simt acvariu. Unul mare, voluminos. De vreo sută de litri, dacă nu mai mult. Pereții mei transparenți par a fi fragili și lasă impresia că îi poate sparge cea mai mică atingere. Nu e așa! Sunt din sticlă călită. Fragilul aparent e protejat de jarul cuptorului. Sunt populat de-o miriadă întreagă de peștișori multicolori. Microscopici și neastâmpărați. Puși mereu pe șotii. De parcă ar fi niște copii de grădiniță, care încă nu știu nimic despre „nu se poate”. Doar tu ai știut să-i îmblânzești. Cum de ți-a reușit? Ce cuvinte magice cunoști, de care nu am eu știință? Nu mă mai satur să admir cum te ascultă, cum vin cu bucurie să ciupească bucățelele gustoase oferite cu generozitate. Se pare că te-au îndrăgit și-ți simt prezența cu mult înainte de a-ți desluși silueta cu ochii lor de pește. Vezi, ai grijă de ei! Altfel, voi rămâne gol, secat, cu câteva pietre prăfuite, care vor mai ține minte vremurile micului rai al peștișorilor. La ce... read more

Mâca Marfa

Mâca Marfa este mama tatei. De doisprezece ani ne privește de Dincolo. Fotografia de mai sus a făcut-o Grigore, primul nepot al bunicăi, verișorul meu cel mai mare. A umblat din urma mâcăi vreo două zile, tot înduplecând-o să pozeze pentru câteva secunde în Casa Mare, lângă peretele dinspre nașu Filip. Tare mai voia Grigore s-o surprindă în fața portretului de pe covor, făcut la vârsta de 37 de ani, îndată după război. Peste doi ani mâca Marfa va rămâne văduvă, cu cinci copii în brațe. Peste alți doi ani vor veni kolhozurile…   * * * Din foame au ieșit cu toții. Unul Dumnezeu știe cum i-a reușit mâcăi acest lucru. Când cineva dase fuga în sat și a anunțat-o „Marfă, Grișa tău a leșinat în deal, la cireși!”, bunica a pus fusta-n brâu și a alergat cât o ținea sufletul până la cireșii cei amari din vârful dealului, unde taică-meu păștea vaca. Mâncase cireșe fără masură și i-a stat rău de și-a pierdut cunoștința. Când s-a întâmplat așa ceva cu un băiat din vecini, mama acestuia doar atât a zis: „Dumnezeu să-l ierte, că mai am încă șase, măcar pe ăștia să-i scap”. Nu a mai alergat să vadă de-i viu, de-i mort… Seara, când venea vremea mulsului, bunica își striga pe rând copiii, în fiecare seară pe altul, să vină să o ajute, chipurile, să ia vițelul de la țâța vacii. Dar de fapt ea mulgea o cană cu lapte mai gras, de la urmă și o dădea norocosului zilei să o bea chiar acolo, lângă uger. Unchiu-meu Nicolae, mai plăpând, era chemat la ajutor mai des ca tata.   * * * Plăcerea gătitului de la mâca Marfa mi se trage. Era o gospodină rară. Și cu autoritate în sat. De când am început și eu să înțeleg mai bine cine mi-i bunica, de atunci țin minte că nu era în sat vreo ceremonie – petrecere de soldat, nuntă ori cumetrie – la care mâca Marfa să nu fie invitată în calitate de bucătar-șef. La noi în sat se zice porăitoare (de la verbul a porăi, dar cu un sens neatestat în DEX – cel de a găti bucate pentru o ceremonie cu multă lume). Îmi amintesc de nunta lui Iura, colegul meu, care a deschis calea nunților în clasa noastră, căsătorindu-se cu Lenuța, prima mea dragoste, colegă de clasă și ea. Dar acum de bunica vreau să zic. Deci, Iura se însoară. Taică-său, nea... read more
top