search
top

„Dependent de drogul urgențelor”

Îmi umpleam zilele cu multă muncă. Nu eram atent la eficiență, la calitate, nu mă interesa prea tare în ce măsură și cât de echitabil e remunerată. Era important să muncesc. Mult. Perpetuu. Să nu las nicio clipă fără muncă. Pentru că dacă o aveam liberă, rămâneam singur, derutat, unul la unul cu propria-mi ființă. Asta mă îngrozea.

Bucuria cea mare erau urgențele. Dacă nu erau, le căutam. Dacă nu le găseam, mi le inventam. Unicul țel — să-mi umplu zilele cu muncă, cu urgențe, cu orice, numai să nu rămân de unul sungur, față în față cu mine…

* * *

Orice aș face, oriunde aș fi, la orice oră, fie ceasul trecut de miezul nopții sau fie în plină zi, mereu îi simt umărul. Respirația. Prezența. Suntem nedespărțiți. Doi gemeni siamezi. Ne simțim de minune unul în compania celuilalt. Și am toată certitudinea: așa va fi întotdeauna. Indifirent de ce va fi. Odată regăsindu-ne, nu ne mai poate despărți nimeni. Nici chiar moartea. Cu atât mai mult — moartea.

Munca? Urgențele? Rutina? Au devenit ceea ce au fost dintotdeauna: un simplu fondal indispensabil al hologramei cu numele „realitatea”.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

top